Am avut un tată arogant, care ne-a abandonat. O mama bună, dar neputincioasă. Aceasta e povestea mea de familie disfuncţională.
Îl iubeam când eram mic, pentru că era foarte deștept, au divorțat când aveau 10 ani și nu înțelegeam de ce eram acolo, cu vreo 4 ani inainte plecase de acasă, avea o amantă.
De pe la 6 ani nu aveam o relație cu un tată. Micile tentative de a simula că e părinte, cum ar fi să-i aducă cosmetice învățătoarei mele din America, și având drept consecință penalizarea mea de catre învăţătoare când au încetat cadourile… Cu tata nu am mai avut o relație de la 6 ani, iar de la 10 ani a plecat definitiv. Între 10 și 18 ani ne vedeam de 2-3 ori pe an, în locuri neutre, apoi la el acasă.
Pe la 17 ani am conștientizat că avea şi el dreptul la fericire și că era mai fericit decât cu mama. A fost o relație inegală.
Mama il considera zeul universului, el insă nu a iubit-o la fel. Apoi mama și-a transferat asupra copiilor adulația, dar și sindromul de abandon.
A fost nevoită să se angajeze, s-a făcut dactilografă, a avut grijă de noi. Eram frustraţi pentru că alți copii erau bogați. Noi nu eram, eram doi copii fără tată.
În primii ani eram lăudăros, tata era doctor în științe economice, pleca în străinătate… Mă lăudam cu el, dar apoi nu am mai avut cu ce.
După ce a plecat de acasă mi se părea că mama nu a făcut destul să-l țină acasă. Ea în ponegrea, iar pe la 6 ani am izbucnit în plâns când o auzeam, l-am apărat, dar apoi m-am obișnuit.
Nu conștientizam ce înseamnă absența, ghidajul, reperele, sprijinul de care aveam nevoie. Mama nu și-a refăcut viața.
Uneori mai avea câte o relație, dar era greu în anii 70 pentru o femeie să se recăsătorească, mai ales dacă avea doi fii.
